Ora ceaiului

Mirosul asta greu, dulce si murdar m-a ajuns intr-o dupa amiaza pe la ora ceaiului. Mi-am deschis larg narile si poarta sufletului sa se poata intinde ca un aluat crescut si crescut. El a intrat si s-a asezat pe pielea bratelor, pe-afara si pe dinauntru, pe fata si pe mijloc. Apoi a inceput sa ma manance, abia atingandu-ma cu perii minusculi, si-mi luam pielea scarpinandu-ma cu atata placere tropaind pe raul in care s-a scurs tot soarele din lume. Ceasul se zbatea in mine fara vreun folos, caldura imi statea ca o aura roata. Apoi din nou navaleste mirosul aburind, cremos si neted, lasandu-ma aproape lesinata. Taifunul din anul acesta va omora mai multi oameni decat cutremurul din Kobe si toti sunt cantariti in avans ca niste saci de cartofi, trantiti putin dupa ora ceaiului maldar peste mine. Ciudat cum scaunul de papura inca ne mai tine pe toti, probabil am inceput sa ne scurgem printre impletitura, strecurati ca prin miros. Cearceafurile ude de la geam nu mai prididesc sa inlocuiasca aerul conditionat infrant la fel ca mine. Niste margele pierdute in mijlocul camerei. Ceaiul de iasomie cu iz de miere s-a racit cat sa nu aiba miros. Aproape a trecut ora lui.