Archive for the ‘Poeme în română’ Category

Vita supureaza viata

Transformarea se acutizeaza

Ordonarea crengilor in lada relaxeaza

Duc o existenta viteaza

Imi plac perioadele din zori

Pline de neivite culori

Boboci stand sa explodeze-n flori

Momentul perfect sa mori

Biserica mea e un turn de apa

Cand se pravaleste sangele prin el crapa

Gandul necurat si mi se-adapa

Sufletul din bucuria intrupata

ca sunt

Rasarit cu Corona

La mijlocul coroanei un cuplu de porumbei isi lasa umbrele sa alunece pe linia punctata a crengilor.

Am intrat in clubul de la ora cinci pentru a vedea rasaritul din spatele zarzarului inflorit.

Nici o frunza, doar o cascada de flori da consistenta noptii.

Confetiile mi-au astupat vederea spre cimitir.

Miros de fum ne incalzeste viitorul.

Candva zarzarul se va transforma in rasarit.

IMG-3209

Cu gustul de pamant in gura, cu inteparea de gaz lacrimogen in nari si cu sovaiala celui care isi da seama ca deja s-a aruncat in hau, cer bibliotecarei cartea de pe raftul “Carti interzise de-a lungul timpului”.

Nu sunt gata, in ciuda lacrimilor care in sfarsit mi-au curs pe ultimele pagini ale cartii, pe care in  sfarsit le-am lasat sa dea expresie zbaterii prin asociere in care mi-am torturat mintea in ultimele doua saptamani, nepermitandu-mi totusi sa ma azvarl in profunzimea experientelor mele si ale tuturor viilor si mortilor, cunoscutilor si necunoscutilor din Palestina si din Israel pe care i-am ferecat departe in trecut. Ca si Dalia, Amal, probabil si Sara, mi-am ascuns vreme de zece ani durerea, furia si neputinta in scrasnetul din dinti. Durerile de cap si depresia au ajuns atat de puternice incat nu mi le puteam relaxa decat cu pastile sau fumand. Problema era cand imi trecea efectul pe la mijlocul noptii si mintea mea revenea la torturile ei: am participat, particip fara sa vreau la oroarea in continua perpetuare a chinurilor acestui neam? Un Holocaust contemporan, continuu, mut.

Durerea victimelor se coaguleaza ca niste bucati gelatinoase de sange, inchizand in opacitatea lor adevarul intamplarilor, parca pentru a-l feri de intinarea memoriei, oferind un omagiu permanent acelora retezati cu putin inainte sau putin dupa momentul prezent. Cuvintele suna atat de fade, precum si orice as putea face eu, incat continui sa nu fac nimic, si un nou tunami de manie impotriva mea si a tuturor ignorantilor de pe lume se ridica ca un zid al plangerii. Asa au castigat razboi dupa razboi, prin tactici psihologice de asediere, prin decimarea iubirii, visurilor, demnitatii si planurilor de viitor. Asa continua sa castige indepartarea nostalgica si tremuratoare a acestor stafii de care le e atat de frica, pe lesurile carora au facut sa infloreasca desertul.

E o vorba in Gaza: “Pamantul se lumineaza singur!”

Cititi *Dimineti in Jenin*!

de Prof.univ.dr. ION COJA
Ungaria Mare nu a existat!
Să afle şi TOKES!!!
Da, istoric aşa este! Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise. Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură.
Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?
Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros. Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!
Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?. Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie! Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!. Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!. Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor! Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!. Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!. Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?! Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică! Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării! Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe connaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!
Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL! Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!. Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!.
Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce! La Mulţi Ani Frumoşi!
Prof. univ. dr. ION COJA
Apropos, ştiţi cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin?
– Elisabeta Sălăjan !!!

Fa-te samanta, lacrima de dor; din samanta floare, din floare fecior…

Si cenusa se uda cu lacrima iubirii si se transforma in floare. Si udata cu lacrima divina, prin ploaie si din pantecul noptii se renaste fecior sub ochii lunari ai fetei. Feciorul astfel renascut rascumpara dreptatea prin niste tineri reporteri la al-jazeera:Din samanta, floare, din floare fecior….

It seems a crucial moment in time and frames, in understandings and positionings.  The world will understand a little better how it functions: a looking in the mirror exercise for the un-blind(ed).  And thine eyes are made for the seeing and thy spirit for the understanding and thy blood for the fighting. If it is to happen in the near future, it happens. Animo, heroi!

Instantaneu târşâit

Posted: September 8, 2011 in Poeme în română

Mi-e greu să mă uit la chipul tău

şi se înălbeşte sideral mereu

ai zburat de mult peste graniţă

târşâia după tine dorul meu.

Unele cărnuri cer mai degrabă carne

Trecerea nu e  benefică, falnică

Tot cu tine duc luptele dinaintea somnului,

cu tine ultimele schimbări de realitate

cu tine furişat în croitoria zilei de apoi.

Lupoaica cu sânge încrustat pe labe

nu mai e a pamântului ei,

ţărâna nu îi mai primeşte carnea

omul a dez-naturalizat-o

a dez-umanizat-o

a de-significat-o.

În urmă venea moartea ca o depersonificare.

Cine eşti tu eşti eu,

cine creăm timpul instantaneu,

cine îşi ascute mereu

genele şi aşteptarea tăiată în pământ.

Emma

Posted: January 25, 2011 in Poeme în română

Preotul se ridica sa ia crucifixul; aunci Emma intinse gatul ca cineva caruia-i e sete, si lipindu-si buzele de trupul Fiului Domnului, dadu, cu toata puterea ei sfarsita, cea mai infiorata sarutare de dragoste pe care o daduse vreodata. Pe urma, preotul spuse tare Misereatur si Indulgentiam, muie degetul cel mare de la mana dreapta in untdelemn si incepu s-o miruie; mai intai pe ochii care ravnisera atat de mult toate maretiile pamantesti; apoi pe narile lacome de adieri calde si de miresmele dragostei; apoi gura care se deschisese pentru minciuna, care gemuse de trufie si tipase in desfrau; apoi pe mainile care se desfatau la atingerile suave, si, in sfarsit, pe talpa picioarelor, asa de agere odinioara cand alerga sa-si potoleasca dorintele, si care de-acum nu vor mai umbla.

 

Instantaneu târşâit

Posted: January 14, 2011 in Poeme în română

Mi-e greu să mă uit la chipul tău

şi se înălbeşte sideral mereu

ai zburat de mult peste graniţă

târşâia mereu după tine dorul meu.

 

Unele cărnuri cer mai degrabă carne

Trecerea nu e benefică, falnică

Tot cu tine duc luptele dinaintea somnului,

cu tine ultimele schimbări de realitate

cu tine furişat în croitoria zilei de apoi.

 

Lupoaica cu sânge încrustat pe labe.

Nu mai e a pamântului ei,

ţătâna nu îi mai primeşte carnea

omul a dez-naturalizat-o

a dez-umanizat-o

a de-significat-o.

 

În urmă venea moartea ca o depersonificare.

Cine eşti tu eşti eu,

cine creăm timpul instantaneu,

cine işi ascute genele şi aşteptarea tăiată în pământ.

 

Puls 168 la două zile după detonare.

Născut spirală într-un cer de ape, înoţi zborul tău căzut mereu pe acelaşi soclu. Un pumnal străfulgera uneori bulele de aer în îmbrăţişarea cu stânca. Respiram un spaţiu negativ inundat de lumină. Ne cambram în zbor să înotăm mai lin în noi şi în afară. Măreţia aşteptării şi măreţia momentului se întrupează în unica spirală. Ne încleştam şi ne descleştam neîncetat pentru a ne potrivi mai bine îngenuncherea până când ni s-au tocit picioarele şi cădeam până când ni s-au tocit trupurile şi îngenuncheam. Până când tăcerea s-a revărsat din unicul punct în prezentul concentric. Singure artificii ale unui foc întoarse în direcţii opuse, ne-am reîntâlnit în căderea parabolică.

Ca un luceafăr hristos te ridicai cu toată haita de vise din adâncurile mele.

 

De 20 de ani Maria sparge cu cana nuci pe balcon:

în cană zburdă laptele, sub cană se dărâmă sfere şi linii.

De-atâta vreme, s-a desenat doar o fisură ca un megafon

în colţul de care se agaţă ea cu pumnii.

 

Acum apune ploaia între blocurile roz,

atârnă ţevi ca o beteală din capete neterminate.

Ca vene printre ochii cu obloane verzi,

toţi – mai puţin al meu – închişi de noapte.

 

Aici e aceeaşi ordine fictivă în fiinţă şi spaţiu,

acelaşi covor sub bocancul militar bătând un oraş civil

Aceeaşi pizza ready made şi ceai cu miere la echinocţiu,

ce prelungeşte clipa de veghere şi ora de citit.

 

Prefer să stau cu ochii între-deschişi în faţa ta,

aproape să te visez trezindu-te în somn, în ape.

Cu faţa pe linia vieţii din palma mea,

aproape să nu te văd, să te înţeleg aproape.