Posts Tagged ‘Adrian Paunescu’

Adrian Paunescu

Mi-e frig de frigul celui ce-o sa plece
si nu va mai veni-napoi, în veci,
si haina din cuier devine rece
si mânecile la camasi mi-s reci.

Mi-e frig de frigul omului pe care,
Îndata ce în glorie s-a frânt,
Familia l-a dus la-nmormântare
si l-a lasat acolo, în pamânt.

Mi-e frig de frigul lui, acum, ca ploua
si-n cimitir e apa cu prisos,
În timp ce viata ne e data noua,
El zace în sicriu acolo, jos.

Mi-e frig de frigul noptilor de iarna,
Când respirând prin viscole, postum,
Nametii vor începe sa se-astearna
si el, sarmanul, se preface-n scrum.

Mi-e frig de frigul turturilor care
Vor atârna plângând de crucea sa,
Când lacrimile noastre funerare,
În cinic scazamânt, se vor usca.

Mi-e frig de frigul cerului pe unde
Îsi joaca rolul ultim si-i e greu,
Ca îl priveste însusi Dumnezeu,
si dintr-odata, prin schimbari
profunde,
Mi-e frig de frigul lui.
Mi-e frig de frigul meu.

 

Advertisements

Acum doi ani, la Ploiesti, am cantat in sala impreuna cu atatia OAMENI, impreuna cu Adrian Paunescu si Tatiana Stepa: “enigmatici si cuminti, terminandu-si rostul lor”…acum nici unul nu mai este aici. Singurul lor prezent suntem noi. Suntem fiii pentru a caror erori au platit ei, au platit Grigore Vieru, Florian Pittis, Ion Stratan, Octavian Paller si platesc in continuare Fanus Neagu, Stefan Hrusca, Vasile Seicaru, platesc prea multi, noi unde suntem, povara ni se ingreuneaza mereu, o rechemam la infinit!

Ei ne şopteau dintre viaţă şi moarte, de la limita dintre cercuri care doar o dată se poate atinge. Singura limită care există mai presus de noi, dar o simtim doar când ne infigem o singura apocaliptica data coltii insangerati de mistret nebun in propria noastra beregata. Marginea nu se poate atinge decat atunci cand trecem de ea, pentru ca limita nu apartine trecerii, ci deja celeilalte lumi. Dumnezeului pe care de atatea ori l-am omorat ma rog acum sa lase sa existe trecere macar pentru ei!

Te întâmpina pe stadioane arhipline

alaiul tău de tânăr,  ultim drum

pe când te înălţai din trupurile pline

de dragoste, de infinit prezent, de scrum.

Doar între noi cand se deşiră mute

nopţi albe, zile negre, disperări în zori

când am uitat alunecarea versului pe corzi stătute

şi nu mai ştim să declinăm poemele cu flori

Acum şi atunci când cel mai mult nevoie avem de tine

Să vii tunând cu vocea ta să ne trezeşti

să se ridice harul sfintei Bucovine

să ne-amintească vârful timpului la Bucureşti.

Spunea maestrul “N-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine!”… Nu! Nu se referă la dumneavoastră, la tine. Atâta vreme cât ne mai atingem încă mâinile tremurânde, tu, dumneavoastră ca un val ne străbateţi sărutul pipăit prin dovada absolută a existenţei! Atata vreme cât există, totuşi, iubirea, vei exista în fiecare literă de poem şi în fiecare acord de chitară. Pe curând, nu rămas bun!