Posts Tagged ‘dimineata’

Interviu de vara tarzie pe un mal atemporal al Marii Negre, cu Daiana Maties pentru Freies Radio fur Stuttgart, Germania http://frs.kumbi.org/ . Ocazia: Intalnirea romanilor de pretutindeni, Mangalia, 2010 si prezentarea in cadrul acestui eveniment a volumului Instantaneas en cuatro hilos (Niram Art, 2010). Un interviu care mi-a starnit curiozitatea de a-mi auzi si alte poeme intr-o astfel de interpretare  si care se va dezvolta intr-un sirag de secvente care imbina poezia cu cate o alta arta. Multumesc Daiana pentru frumosul interviu si pentru scanteia aceasta despre care inca nu stii ca ai aprins-o.

Poeme recitate in interviu: Instantaneu cu ciocan, Instantaneu cu secera, Dimineata 1, Dimineata de iarna, Instantaneu cu ochi, Instantaneu pe granita dintre noi, Din gura ciorii. Interviul disponibil la http://www.montanbanat.de/phonothek_daiana/ .

–  Semi-personală –

Gara plină, trenuri, oameni, nimeni.

Trenul meu, ca oricare altul, inutil. Nici o frunză. Nici vânt. Zumzet şi linişte. Spaţiu negativ.

Mă urc totuşi. Pentru că eu sunt aici, acum şi dacă există posibilitatea unei mici diferenţe, cum ar fi să o fac?… Poate mai există o altă gară, poate că trenul acesta nu merge în neant. Cum va fi oare gara aceea, cealaltă?

Mă urc şi porneşte. Compartimentul este vechi – Aşa îmi închipuiam Orient Express-ul. Mi se pune nodul ca la cosa. Mă sugrumă senzaţia de imponderabilitate. Simt focul la baza globulelor roşii, fumul urcând prin toate celulele radial şi înspre interior, ca într-o supernovă, ca la naşterea universului şi a timpului. Ca înainte de timp.

Te aşteptai să pornească? A pornit, trenul! Spaţiul esenţializat şi optimizat se desface. Se deşiră ca o poveste de dragoste nereuşită sau neîntâmplată. Gândurile mi se caţără prin fiecare por. Mă mănâncă pielea ca să intre mai bine. Şi o las să încolţească şi să crească fatal prin mine. Poate că se va întâmpla şi atunci cum va fi… Va fi mare! Necuprinsă şi cea mai frumoasă iluzie a absolutului. Întruchiparea – ca în relaţia Omului cu Dumnezeu, falsă şi nesfârşită – merită o viaţă. Asta, viaţa mea, care se întâmplă acum! O şuviţă căzând castanie şi un ochi mare, negru, arab-slavon. Marca măreţiei şi a preţiozităţii – întrebarea. Catifea şi satin, aur şi sânge. Vrei tu o jucarie nemaivăzută? O jucarie de soare la apus şi la rasarit? Atitudinea întreagă – capul puţin înclinat. O jucarie cu neguri şi râsete stridente. Instantaneul proiectat în eternitate. Cu încredere şi mările nasc munţi.

Culorile mi se înroşesc, se maronesc. Din cămilă în leu, din cămilă în leu…din foc în ceramică, din pământ în flăcări, din flăcări în pământ.

Din ploaia de cenuşă; tot ce-a fost – o lacrimă de oţet fatal răsturnată peste rana ta întreagă. Am fost speranţa care nu ajunge, care nu plânge. Sunt calatorul care nu imploră, care nu se roagă, care nu întârzie, doar se pune să moară.

Nu vezi că te inşeli? Înţelegi că te iubesc îmi cântă în surdină, nu simţi că te omori şi eu te salvez? Am fost împins în uragan ca într-un spaţiu negativ.

Du-te pe care cale ferată vrei, spre orice eternitate şi spre orice iluzie preferi! Am stat îmbrăţişaţi la începutul drumului şi apoi în mijlocul intersecţiei. Dar acum şi aici, în acest când al meu, singurul pe care îl ştiu, nu vezi că nu mă mai vezi?

 

Bucureşti şi mai departe, 2010