Posts Tagged ‘dimineata’

Fabulă cu prune

Posted: August 1, 2020 in Poeme în română
Tags: , ,

De peste timpuri alunecă prune. Ele cad pe cea mai alertă piesă de vestimentație. Lumânările sunt îngropate pe jumătate și norii iată au venit colindători.


Fire de iarbă se îndoaie pe sub pântecul perfect rotund al cailor călăriți. Încordate sub brațul călărețului, nările expandate bat ritmul arăbesc în șoaptă.


Putere de muncă și distracție veșnică la ceas aniversar al palatului de vară de la Sovata sau Amara ca cireșele de dinaintea ursului neașteptat de abil la pus laba pe zmeură.


Spre seară se înfundă cu capul în movilița de blană moale și îl trece un cutremur când își adaptează temperatura la noile condiții de microcosmos.


Privind lumea invers extazul prunelor în cădere e de la sine înțeles. Soarele încă nu le-a rumenit peste tot și petele sângerii lucesc hoț în lumina lumânării.


După ce s-au dolofănit toată tinerețea și și-au crescut crestătura perfectă între omoplați sau fese sau buze sau gropițe se aruncă neștiutoare în aventura vieții lor.


Fiecare își ia o dată tot curajul de a-și iubi viața necondiționat și a se deda fară pregetare la momente atempo-spațiale de sublim și râs de bine. Și ea.


În cădere liberă o flutură vântul de miazăzi cu deformare de traiectorie de se strânge ca un giulgiu în jurul sâmburelui cu viermuș dormind lângă ouă.


Încă un vers și se dă cu capul de iarbă de-i răsună interiorul ca un fum de stele. Se rostogolește artistic înspre rădăcina din care a plecat și leșină.


Până să se dezmeticească din nou, șarpele a ieșit din lac, s-a dat după copac, și a intrat iarăși în lac. Își dea seama după sosul de fenicul pe care l-a lăsat piciorul lui ieșit din casă.


Cum se legănă pe sub crin, pe piatra în jos, întâlnește urma ceruită de lumină, un fel de sâmbure trecut prin secole de transformări, prelins pe propria-i existență.


Melcul de prună trece prin apus.

Vita supureaza viata

Transformarea se acutizeaza

Ordonarea crengilor in lada relaxeaza

Duc o existenta viteaza

Imi plac perioadele din zori

Pline de neivite culori

Boboci stand sa explodeze-n flori

Momentul perfect sa mori

Biserica mea e un turn de apa

Cand se pravaleste sangele prin el crapa

Gandul necurat si mi se-adapa

Sufletul din bucuria intrupata

ca sunt

Rasarit cu Corona

La mijlocul coroanei un cuplu de porumbei isi lasa umbrele sa alunece pe linia punctata a crengilor.

Am intrat in clubul de la ora cinci pentru a vedea rasaritul din spatele zarzarului inflorit.

Nici o frunza, doar o cascada de flori da consistenta noptii.

Confetiile mi-au astupat vederea spre cimitir.

Miros de fum ne incalzeste viitorul.

Candva zarzarul se va transforma in rasarit.

Interviu de vara tarzie pe un mal atemporal al Marii Negre, cu Daiana Maties pentru Freies Radio fur Stuttgart, Germania http://frs.kumbi.org/ . Ocazia: Intalnirea romanilor de pretutindeni, Mangalia, 2010 si prezentarea in cadrul acestui eveniment a volumului Instantaneas en cuatro hilos (Niram Art, 2010). Un interviu care mi-a starnit curiozitatea de a-mi auzi si alte poeme intr-o astfel de interpretare  si care se va dezvolta intr-un sirag de secvente care imbina poezia cu cate o alta arta. Multumesc Daiana pentru frumosul interviu si pentru scanteia aceasta despre care inca nu stii ca ai aprins-o.

Poeme recitate in interviu: Instantaneu cu ciocan, Instantaneu cu secera, Dimineata 1, Dimineata de iarna, Instantaneu cu ochi, Instantaneu pe granita dintre noi, Din gura ciorii. Interviul disponibil la http://www.montanbanat.de/phonothek_daiana/ .

–  Semi-personală –

Gara plină, trenuri, oameni, nimeni.

Trenul meu, ca oricare altul, inutil. Nici o frunză. Nici vânt. Zumzet şi linişte. Spaţiu negativ.

Mă urc totuşi. Pentru că eu sunt aici, acum şi dacă există posibilitatea unei mici diferenţe, cum ar fi să o fac?… Poate mai există o altă gară, poate că trenul acesta nu merge în neant. Cum va fi oare gara aceea, cealaltă?

Mă urc şi porneşte. Compartimentul este vechi – Aşa îmi închipuiam Orient Express-ul. Mi se pune nodul ca la cosa. Mă sugrumă senzaţia de imponderabilitate. Simt focul la baza globulelor roşii, fumul urcând prin toate celulele radial şi înspre interior, ca într-o supernovă, ca la naşterea universului şi a timpului. Ca înainte de timp.

Te aşteptai să pornească? A pornit, trenul! Spaţiul esenţializat şi optimizat se desface. Se deşiră ca o poveste de dragoste nereuşită sau neîntâmplată. Gândurile mi se caţără prin fiecare por. Mă mănâncă pielea ca să intre mai bine. Şi o las să încolţească şi să crească fatal prin mine. Poate că se va întâmpla şi atunci cum va fi… Va fi mare! Necuprinsă şi cea mai frumoasă iluzie a absolutului. Întruchiparea – ca în relaţia Omului cu Dumnezeu, falsă şi nesfârşită – merită o viaţă. Asta, viaţa mea, care se întâmplă acum! O şuviţă căzând castanie şi un ochi mare, negru, arab-slavon. Marca măreţiei şi a preţiozităţii – întrebarea. Catifea şi satin, aur şi sânge. Vrei tu o jucarie nemaivăzută? O jucarie de soare la apus şi la rasarit? Atitudinea întreagă – capul puţin înclinat. O jucarie cu neguri şi râsete stridente. Instantaneul proiectat în eternitate. Cu încredere şi mările nasc munţi.

Culorile mi se înroşesc, se maronesc. Din cămilă în leu, din cămilă în leu…din foc în ceramică, din pământ în flăcări, din flăcări în pământ.

Din ploaia de cenuşă; tot ce-a fost – o lacrimă de oţet fatal răsturnată peste rana ta întreagă. Am fost speranţa care nu ajunge, care nu plânge. Sunt calatorul care nu imploră, care nu se roagă, care nu întârzie, doar se pune să moară.

Nu vezi că te inşeli? Înţelegi că te iubesc îmi cântă în surdină, nu simţi că te omori şi eu te salvez? Am fost împins în uragan ca într-un spaţiu negativ.

Du-te pe care cale ferată vrei, spre orice eternitate şi spre orice iluzie preferi! Am stat îmbrăţişaţi la începutul drumului şi apoi în mijlocul intersecţiei. Dar acum şi aici, în acest când al meu, singurul pe care îl ştiu, nu vezi că nu mă mai vezi?

 

Bucureşti şi mai departe, 2010