Dimineață 9

“Fă-te sămânță, Lacrimă de dor
Din sămânța floare, din floare fecior”
… Așa a fost Făt Frumos din Lacrimă.

Sunt
Regina florii cu 321 de petale.
Așa s-a făcut în inima Spaniei profunde,
Plămădit din infinite ore de cercetare, analiză,
Scriere și rescriere, organizare și haos intuitiv
Din iubire de oameni și de pace
cu durerile nopților si zilelor de studiu
În care nu se potriveau conceptele
Nu se aliniau teoriile si totuși

Din sămânța mult gestată
Din prea-plinul cunoașterii
La sfârșitul primei luni de vară s-a închegat pentru întâia oară.
Șuvoaie de lacrimi au curs trei ore la rând și apoi încă trei
Pentru toate provocările și reușitele
Pentru dureri și bucurii de negândit
Pentru culmile de extaz și glorie și infinit
Pentru timpul întretăiat, decalat și toate realitățile paralele care n-a fost să fie
Colapsate în agonie.

Fătul născut din alinierea conceptelor mult s-a plimbat prin luminile noi
A împărtășit din viața lui tânără
Fertilizată printr-o duzină de călătorii în jurul Soarelui
Tinerilor și profesorilor care îi vor multiplica sămânța mai departe
S-a împărtășit de la dumnezeii vechi și noi
A descoperit și s-a aflat
Și s-a întors a treia lună în țărâna sa.

Ultimul trimestru a fost cu încheiere și moarte
Cu împărăția toată năruită si închinată
Pe altarul de grosimea unei foi de hârtie
Arderile de tot s-au binevoit
Mielul s-a îngropat
Al șaptelea cincinal s-a încheiat
Piatra în apă a crăpat
Și Sfântul Spiridon mi-a adus coroana de busuioc și sânge
Cu două duzini de repetări
Războaie, cutremure si plecări.

Sunt
Regina florii din floare
de iarnă renăscută cu zăpada sa,
cu alunecările sale,
cu finețea cristalelor întrupate din aer în păr
Din sămânța florii de gheață, Fecior!

Sunt.
Suntem.

Clarobscur 1

Se apropie fulgerător o altă colapsare.

Prezentul se acutizează. Respiri zare și stele

în abdomen

printre secundele pare.

 

Așa ne potrivim ritmul picăturilor de sânge,

o poveste simplă de-a lungul unui apus.

Așa supraviețuim, într-un oarecare fel

curgând împreună.

Așa trebuie să curgem.

 

Spre casă – oricât de metaforică – pașii sunt mai ușori.

Singură scăpare a umanității din noi:

prezența,

criteriul absolut personal.

 

Creația nu are timp și spațiu.

Aromă dimineții îmbrățișate pe cer

cu ramuri ca lumânările

se revarsă

așteptându-și frunză.

 

Răsare putere, se mângâie tăcere.

O întâlnire ca a noastră transcede

voința

ușor ca râul peste trupul gol.

 

Caut punctul de vibrație echilibrată.

Când ne-am întors în arcul de cerc

mut

se învârtea în jurul propriului ax.

 

Pe ploaie se răsfiră

soarele peste insula nouă:

pod din apă în apă.

 

Spre adâncuri tulburarea nu are sens.

Acum e vară, lună, mare și suntem.

Eram stele.

Lichefiere

Râuri

îmi trec prin trup

vânturări de ape

o fibră fluidă

vibrând

între mine și mine

,

săruturi împietrite

în timpul liminal

ciclic se revarsă

granularitatea frunzei de stejar

în prim plan

creștere

,

drumuri de lemn se adapă

la cascada neterminată

rătăcind găsesc

rătăcind găsești

pe umeri buclele curg

umbrele cască

vâltoarea m-a liniștit

,

așa scoboară trilul

din creierii munților

oase crestate într-un capăt

protejează născătoarea

viii și morții sunt

,

de drag se revarsă tăcerea

pragul se atinge din plin

spațiul se extinde în orice direcție te uiți

clinchet tactil

,

acut împing întâmplarea

în momenul de manifestare

când secundele tac și

colacul de salvare galben fosforescent

colapsează în concentrare

,

mai toate procesele sunt automate

îmi curge mișcarea prin vene

totul se întâmplă de la sine sau

nu se întâmplă

unghiul mort poartă

o matrioshka spre spital

câmpul de anemone e amorțit

ca mine în gând

îngân uneori nisipul de pe supapă

,

spre asfințit ne întâlnim întâmplător

toți bărbații sensibili la frumos ies la plimbare acum

îmbrățișări, împământări în clarobscur.

Prezent cuantic

Se apropie fulgerător o altă colapsare,

               prezentul se acutizează,

               respiri zare și stele

               în abdomen și printre

               secunde încetinite.

O poveste simplă de-a lungul unui apus:

               când ne-am întors

               în arcul de cerc,

               mut, se învârtea în

               jurul propriului ax.

Spre casă pașii sunt mai ușori,

                aroma dimineții

               îmbrățișate pe cer,

               cu ramuri ca lumânările

               asteptandu-și frunza.

Creația nu are timp și spațiu:

               întălniri ca a noastră

               transced ușor. Sunt

               limita ca râul peste

               trupul gol: tăcere.

Caut punctul de vibrație echilibrată

               pe ploaie se răsfiră

               soarele peste insula

               nouă. Spre adâncuri

               tulburarea nu are sens.

Acum e vară, lună, mare și suntem.

Eram.

State

I stand.

At the top of the road

Poker face.

Or, rather, spirit bird face

It’s all in my head and in the spatiality beyond it.

I stand.

All the floods I have produced surround me with arms

If I just look at the creases of these fingers, I can come up with a good-feeling story, I know.

You know, everyone knows,

Just some of us don’t know, when we can’t, when it’s beyond our universe of possibilities.

I stand.

I pull the edge to me,

I don’t need to go there.

Everything worthwhile is beyond the limit.

I am in the limit, the limit is in me and it is not. And I am God and all.

I stand.

The pain is real, it anchors me in these coordinates, but I keep forgetting.

That’s the only thing I must remember how to do.

That’s how atoms spin around the black hole.

Risk assessment in splitting is inconclusive. We can but try and it will have been tried.

Practice is what caresses theory when all its concepts had been pulverized into

Punctare în timp

Într-una din aceste raze imaginile s-au descompus pe dos.

Totul e conform gravitației.

Nu știam cum se acordează un caleidoscop.

*

Un perpetuum mobile își desprinde ancora din asfalt

și se avântă spre porțile deschise ale cerului.

Un fluture cu o singura aripa acoperă soarele în picaj.

Cuptorul inundat de vise a crăpat pe la dârlogi.

*

Încet gheața iese la suprafață ca în fiecare primăvară,

înainte de îmblânzire. Calul trage la vatră.

Trenul cască, vântul urcă pe pereții mei interiori,

pe unde se construiesc poduri între artere.

*

Liniște! Vine apusul!

*****

Crucea ne stă pe dinainte.

Cinci spade contorsionate îndărăt.

Tot așteptam să se nască, mijim o nară,

poate s-a înnegrit țărâna pe dedesubt.

*

În acest castel brâncovenesc purjarea

este articulată în la minor. Înșiruirea de

statui de ceară ne împlinește.

*****

Nu-i așa. Știi. Știm. Poate fi oricum.

Ne e așa ușor să întoarcem masa în orice

direcție și să mergem înainte cu orice poveste.

Pe garduri încep să crească ramuri de brad.

*

Stelele crapă ochiul, mărul supurează,

versul dărăcuiește înțelesul.

*

Putem alege să ne uităm prin creier: multe proiecții,

Sincope și frici către realități cuantice. Putem

să le evităm manifestarea, înlocuind frecvența sursă,

putem? Sunt atâtea accidente pe această centură

de castitate a autenticității noastre.

*

Putem alege să ne uităm prin inimă, chiar

dacă doar uneori, parțial, indefinit. Chiar

dacă extorsiunile vor crea derapaje și

cascadoriile mereu au un risc real.

*

Atâta vreme cât avem plasa de siguranță

din fibrele ființei celuilalt, salturile sunt spre soare.

Când ne deconcentrăm sau deconectăm,

ne scapă puterea printre degetele mumificate ale

așteptărilor din cârcă și saltul se rostogolește în praf.

*

În resetare mereu apare lumina zorilor.

Acest râu infinit tremură printre pești,

cu pietrele lui incandescente,

cu broaștele lui ca iarba crudă,

cu aluatul de pâine integrală în albie

și cu reflexia desprinderii de aură.

*****

Ce bine că s-a dus șarpele la culcare,

deși cu un ochi, al treilea, pândește răsăritul

pe Valea Prahovei. Curge soarele

peste cascada armonizată din adâncul ființei,

mi se descâlcește parul în vânt,

lemnul care suntem primăvara înverzește.

*

Mi-a umblat dorul ca viermele în untură.

Așa, aici, acum, din cădere liberă levitez

într-un alt timp-spațiu, cu toate simțurile activate,

cu liniștea și tăcerea ce toate le știe, toate le poate.

Un pic ne îndepărtăm, uneori ne strigăm

de peste deal, ne îndepărtăm.

*

Ca un melc cu antenele

ochi spre noua fire

strălucesc în noapte,

strălucești în noapte.

Caida en el presente

Cada vez que la noche se da

la vuelta me doy la vuelta en ti.

Los zapatos rojos me llevan sin

mi hacia la tempestad de la primera

fila, hacia el tren naciendo de la montaña.

Es un nacimiento en cuerpo y espacio.

Aquí sigo como niña, aquí

duermo, aquí despierto en el dolor

del nuevo mundo, aquí el mar

me atrapa en su hechizo.

Calma es lo que hay debajo, calma.

Aquí se levanta la mujer de tela y

se pone el equipo. Buen viento,

pocas olas, necesito

deslizarme, necesito dejar

ir, caer, correr.

Ahora las rodillas me entran como

raíces en tu tierra.

Ahora brota la nieve.

Dimineața cu început de ființă

Astăzi, aici port 

ojă de culoarea

pământului

cu susul în jos. 

Aici sub brazdă

m-aș băga ca Bonaparte

pe sub zăpadă, ca rădăcina

bradului pe sub pielea lutului. 

Aici stau suspendați pe 

balansoar femeia-gât cu

bărbatul-cap si croșetează 

târlici pentru iarnă.  

Aici între anotimpuri ți se 

dilată câte un timp-spațiu de

nu te vezi. Și crezi doar

simțul în sfârșit. Sunt. 

Aici pământul în care

sfredelim, în care ne

înfundândăm mâinile

și picioarele, în curând

tot corpul. 

Aici tina în care îți pui tu

rădăcinile să cânte recviemuri

și ode bucuriei. Așa încolțește 

pana din toc fără cerneală. 

Aici glodul spre care

întâmplarea colapsează prezentul

 etern. Transpirăm cu pofta

țărâna neîncepută. Vernil. 

Acum, aici. 

Dimineață saturată

Mă trezesc.

Oricât de încet ar i-ar părea lumii exterioare,

mă a-vânt pentru a respira.

Pericolul alunecă peste gâtul meu

în cântec

se încurcă celălalt gând în orizontul cuantic al posibilităților.

A satura este un mod de a face dragoste.

Un altul este să golești

întregul conținut al momentului în evenimentul întrerupt.

Amanecer con tango

Me encanta que te deslices sobre las piedras mojadas de la ciudad vieja.

Las sábanas pretenden cubrir, pero yo sé de sobra cómo tus nalgas se pelean una con la otra y se echan sobre la superficie grave.

Como a una ventana aplastan el suelo cuándo, sorprendido, este se vuelve tobogán. Una suerte de barranquismo urbano.

Y si te caes de cara, por más plano que se te vuela tu angélico rostro, habrá por dónde respirar, por entre los cubos de granito ciruela.

Inspirarás entonces el perfume de la flor de césped desde muy cerca a la raíz, en todo caso al nivel de la tierra, trasformada en pavimiento.

Por mí, que llueva día y noche, para que estés siempre corriendo, buscando cobijo, a veces entre mis objetos de artesanía, a veces entre las patatas bravas, y si no, en un atlas de geografía económica.

Me dices: Como parte de la casa de Bourbon Parma, tienes el derecho y la obligación de seducirme por tan solo respirar como un cisne. El cardenal hace mucho que sabe de Usted.

En vez, mi derecho y obligación es atarte a mi pie, para que te medio levantes, medio caes y seguramente arrastres por mí como en el tango cada vez que me intente escapar.

Lo más hondo es incomprensible fuera de su respectivo nivel vibracional.