Fabulă cu prune

De peste timpuri alunecă prune. Ele cad pe cea mai alertă piesă de vestimentație. Lumânările sunt îngropate pe jumătate și norii iată au venit colindători.

Fire de iarbă se îndoaie pe sub pântecul perfect rotund al cailor călăriți. Încordate sub brațul călărețului, nările expandate bat ritmul arăbesc în șoaptă.

Putere de muncă și distracție veșnică la ceas aniversar al palatului de vară de la Sovata sau Amara ca cireșele de dinaintea ursului neașteptat de abil la pus laba pe zmeură.

Spre seară se înfundă cu capul în movilița de blană moale și îl trece un cutremur când își adaptează temperatura la noile condiții de microcosmos.

Privind lumea invers extazul prunelor în cădere e de la sine înțeles. Soarele încă nu le-a rumenit peste tot și petele sângerii lucesc hoț în lumina lumânării.

După ce s-au dolofănit toată tinerețea și și-au crescut crestătura perfectă între omoplați sau fese sau buze sau gropițe se aruncă neștiutoare în aventura vieții lor.

Fiecare își ia o dată tot curajul de a-și iubi viața necondiționat și a se deda fară pregetare la momente atempo-spațiale de sublim și râs de bine. Și ea.

În cădere liberă o flutură vântul de miazăzi cu deformare de traiectorie de se strânge ca un giulgiu în jurul sâmburelui cu viermuș dormind lângă ouă.

Încă un vers și se dă cu capul de iarbă de-i răsună interiorul ca un fum de stele. Se rostogolește artistic înspre rădăcina din care a plecat și leșină.

Până să se dezmeticească din nou, șarpele a ieșit din lac, s-a dat după copac, și a intrat iarăși în lac. Își dea seama după sosul de fenicul pe care l-a lăsat piciorul lui ieșit din casă.

Cum se legănă pe sub crin, pe piatra în jos, întâlnește urma ceruită de lumină, un fel de sâmbure trecut prin secole de transformări, prelins pe propria-i existență.

Melcul de prună trece prin apus.

• 

Zori de zi pe Căliman

Aproape opac la prici Un copac cu bezele Și înghețată de mango   Pune radacina unde am pus aripa Jos se intoarce senin si trece Peste crâmpeie de luciditate Vârful zborului în unghi se rotește Sudând conștiința noastră de veac Oamenii lui suntem Adierile de idei care cad printre vișine Printre firele de iarbă ca fibre de mușchi Stralucesc mai bine in matase mov   Picuri rari se scurg din tinerețea noastră Visând tânjim tot mai puțin Nețărmuritul nu se apleacă peste moment   Se poate despărți și pelicanul in două Și țărmuri de conștiință se topesc in răsărit Fugar se lasă vălul pe știință   În centrul rotirii de zimbri ostili Se priponesc privirile prin pânza de păianjen Doar amintirile răzbesc prin pulberea de coarne   Zadarnic te împotrivești Apusul nu se urnește din seară Zarul văii de la Căliman Zideste zeu zvelt zilei.

• 

Apus cu ploaie

Din nou, ce vreme binecuvântată se cască și ne integrează-n absolut!

Mai știi, e vremea noastră preferată, de scris, de respirat și de tăcut.

Cer înviat mă scormonește în suflet, vorbește rar și clar și apăsat.

Sinteza clipelor se ilustrează – uite! – cu grav răspuns pe firmament curat.

Când norii se deschid să îmi aducă iarăși măreața mare picurată pe real

Cu-același arsenal de nuanțe mute se încinge un război emoțional.

Mi-e dor de ce ar fi putut să fie, iar nu am dat cocoșului să bea.

Și sub burice poezia știe să arcuiască extazul mai presus de ea.

Singurătatea e liberă de vină, mireasă a ulcelelor de lut

Ce dintr-a nemuririi tină ne reconstituie ca pe un arc prezent – trecut.

Creația în zei ne întrupează cu fiecare vis înfăptuit,

Universala conștiință ne reunește întru copilul reîntors în paradis.

Exorcism

From my undefined, unaccounted, untouched place in time I contain all the worlds.

. .

This transparent blood keeps

dripping like the Chinese drop onto

my stone

I’m losing it, I’m going, going…

.

I keep pulsating from the grave

straight into the back of your eye

your one and only

the unattained

the green, green grass in the censer

that thick in-fumation of the boundless time

.

Three times surrounding

In-chanting

In-carnate

In-side

Alive

.

I am

and will always be

here

on your eye-lids,

pumping your blood

in your appendix

delivering

foetus after foetus

drilling the virus out of you

vomit

bleed

cry

die

dice

dry

drip

peak

lift

spring

jump

fly

push it!

Feed your liver

Give the fear

Give in

Give up

Die

Die

you need it

you pace it

you like it

you need me!

Fly

Sigh

silence

.

You find your body is at home

Soon your self will join.

The exhaustion is joy

.

You will sleep

The forest will grow

The grapes will ripe

You’ve only just arrived.

Breath, breath, breath

Silence.

Light.

Conflictul dintre realitate si manifestarea ei

Vita supureaza viata

Transformarea se acutizeaza

Ordonarea crengilor in lada relaxeaza

Duc o existenta viteaza

Imi plac perioadele din zori

Pline de neivite culori

Boboci stand sa explodeze-n flori

Momentul perfect sa mori

Biserica mea e un turn de apa

Cand se pravaleste sangele prin el crapa

Gandul necurat si mi se-adapa

Sufletul din bucuria intrupata

ca sunt

Dimineata departe ajunge

La mijlocul coroanei un cuplu de porumbei isi lasa umbrele sa alunece pe linia punctata a crengilor.

Am intrat in clubul de la ora cinci pentru a vedea rasaritul din spatele zarzarului inflorit.

Nici o frunza, doar o cascada de flori da consistenta noptii.

Confetiile mi-au astupat vederea spre cimitir.

Miros de fum ne incalzeste viitorul.

Candva zarzarul se va transforma in rasarit.

To be

I am.

the New World

is my lymphatic system.

 

I am.

Blissful to be

at the perfect second, in the ideal position

to catch the droplets of life sprinkled by the galloping mane.

 

I am

infected I root the fields,

absorb the lakes, bore myself into the mountains

graze on the spinach, bathe in the cream of my prime hour.

 

I am

the beginning, fresh life, love and passions

of the kind that can’t but transform

I am fire.

 

I am

laughing crying, in my home,

wearing my crown, ecstatic that it’s happening, alas,

I am ready!

 

 

Lasati-va sa fiti!

Cu gustul de pamant in gura, cu inteparea de gaz lacrimogen in nari si cu sovaiala celui care isi da seama ca deja s-a aruncat in hau, cer bibliotecarei cartea de pe raftul “Carti interzise de-a lungul timpului”.

Nu sunt gata, in ciuda lacrimilor care in sfarsit mi-au curs pe ultimele pagini ale cartii, pe care in  sfarsit le-am lasat sa dea expresie zbaterii prin asociere in care mi-am torturat mintea in ultimele doua saptamani, nepermitandu-mi totusi sa ma azvarl in profunzimea experientelor mele si ale tuturor viilor si mortilor, cunoscutilor si necunoscutilor din Palestina si din Israel pe care i-am ferecat departe in trecut. Ca si Dalia, Amal, probabil si Sara, mi-am ascuns vreme de zece ani durerea, furia si neputinta in scrasnetul din dinti. Durerile de cap si depresia au ajuns atat de puternice incat nu mi le puteam relaxa decat cu pastile sau fumand. Problema era cand imi trecea efectul pe la mijlocul noptii si mintea mea revenea la torturile ei: am participat, particip fara sa vreau la oroarea in continua perpetuare a chinurilor acestui neam? Un Holocaust contemporan, continuu, mut.

Durerea victimelor se coaguleaza ca niste bucati gelatinoase de sange, inchizand in opacitatea lor adevarul intamplarilor, parca pentru a-l feri de intinarea memoriei, oferind un omagiu permanent acelora retezati cu putin inainte sau putin dupa momentul prezent. Cuvintele suna atat de fade, precum si orice as putea face eu, incat continui sa nu fac nimic, si un nou tunami de manie impotriva mea si a tuturor ignorantilor de pe lume se ridica ca un zid al plangerii. Asa au castigat razboi dupa razboi, prin tactici psihologice de asediere, prin decimarea iubirii, visurilor, demnitatii si planurilor de viitor. Asa continua sa castige indepartarea nostalgica si tremuratoare a acestor stafii de care le e atat de frica, pe lesurile carora au facut sa infloreasca desertul.

E o vorba in Gaza: “Pamantul se lumineaza singur!”

Cititi *Dimineti in Jenin*!

Two Weeks in July

After the many downpours which rocked the little boat of our ignorant universe, my legs are shaking from so much counter-balancing, my hands can no longer stretch higher than my eyebrows and my eyes no longer see those lights gently dyed in nuances of old books.Still, every summer I am surprised again by the ambiguity of my feelings towards the wave of jellyfish. I am bothered by the itch of their approach, I am burned by their hugs, I loathe their appearance of mucus balls when they lie dead on the beach, I am intrigued by the stiffness of their corpses in the evening.

 

But at sea, oh yes, when they hide and discover themselves in the narrow stretch of sand eternally flipped by the waves, when they float with the elegance of all things white, and when they propel themselves towards the light without fear of melting their skirts, when they make horas of aquatic angels around my boat, when they live and fly and shine and flutter their charms and spasms, when they relish in their togetherness and elate in their uniqueness, how could one not love them …

 

The jellyfish only come by these parts of my world once a year, to die near some shore, this shore of a beautiful, ignorant and self-contained universe. Jellyfish only come here for two weeks a year, the week that just happened and the one that will start tomorrow. Like the jellyfish, my thoughts of you. Then there is this wave of tremendously thick humidity that envelops me every time a wave crashes into the amphitheater of my nights, on the beach of my sunsets.

 

The jellyfish, white blood cells of my years after our transformation, encourage me to wish you a beautiful birthday and three times more to come!

Rising Sunset

There’s no strangeness at this point. I felt the coming, I created it, I reveled in the meeting of this energy, I was wanting it and I attracted it. I’m entirely responsible. Maybe not consciously, but aren’t these accidents delicious? I love creating these kinds of accidents, increasingly aware, as I let the bliss settle into my cells.

 

In the Limit is the meeting point. That’s why people go there, the Limit between the ancient city and the new city, between the sea and the highway, between how we were and how we will be. There’s always a bit of cave in the light, its role is the prism effect and it’s beautiful.

 

The Limit is the present, the eternal perpetual present of being. The limit is presence and flight: a plane, a thought, a bird or a sunset are just modalities of its coming into manifestation. The Limit is surpassing the Limit, is the endless flow and happiness of standing above the peak, of being in the transformation. The Limit is the touch and the shiver of the familiar with a different colour, like the eternal return of the sunset is magnificently enveloping in love and passion every evening with different nuances. How delicious.

 

The age of agelessness has come. I have passed the Limit.

 

That’s why we need to master the emotional, transcendental connection, because words will never be enough to describe the Limit and the passing, that’s why we need to refine our receptors continuously, so we can grow into the understanding of what’s beyond the limit.

 

We are in the living edge of creation, bursting with New life and it is our daily delight to follow the flow into our path.

 

How delicious to walk on the sea side, in the sunset, in the limit of water, our homemost environment, on the edge of sleep, when we are so closely connected to ourselves, to each-other and to the universe. And from time to time looking around and inside, where our realities connect.

 

Welcome home! You were here, but only now you are beginning to see it. So am I.