De peste timpuri alunecă prune. Ele cad pe cea mai alertă piesă de vestimentație. Lumânările sunt îngropate pe jumătate și norii iată au venit colindători.
Fire de iarbă se îndoaie pe sub pântecul perfect rotund al cailor călăriți. Încordate sub brațul călărețului, nările expandate bat ritmul arăbesc în șoaptă.
Putere de muncă și distracție veșnică la ceas aniversar al palatului de vară de la Sovata sau Amara ca cireșele de dinaintea ursului neașteptat de abil la pus laba pe zmeură.
Spre seară se înfundă cu capul în movilița de blană moale și îl trece un cutremur când își adaptează temperatura la noile condiții de microcosmos.
Privind lumea invers extazul prunelor în cădere e de la sine înțeles. Soarele încă nu le-a rumenit peste tot și petele sângerii lucesc hoț în lumina lumânării.
După ce s-au dolofănit toată tinerețea și și-au crescut crestătura perfectă între omoplați sau fese sau buze sau gropițe se aruncă neștiutoare în aventura vieții lor.
Fiecare își ia o dată tot curajul de a-și iubi viața necondiționat și a se deda fară pregetare la momente atempo-spațiale de sublim și râs de bine. Și ea.
În cădere liberă o flutură vântul de miazăzi cu deformare de traiectorie de se strânge ca un giulgiu în jurul sâmburelui cu viermuș dormind lângă ouă.
Încă un vers și se dă cu capul de iarbă de-i răsună interiorul ca un fum de stele. Se rostogolește artistic înspre rădăcina din care a plecat și leșină.
Până să se dezmeticească din nou, șarpele a ieșit din lac, s-a dat după copac, și a intrat iarăși în lac. Își dea seama după sosul de fenicul pe care l-a lăsat piciorul lui ieșit din casă.
Cum se legănă pe sub crin, pe piatra în jos, întâlnește urma ceruită de lumină, un fel de sâmbure trecut prin secole de transformări, prelins pe propria-i existență.
Melcul de prună trece prin apus.